Despre importanţa de a avea modele
Ceva fundamental rău se întâmplă cu noi în ultimii ani când vine vorba despre raportarea la modele de viaţă, la nevoia profund umană de a inspirat, ghidat, susţinut, motivat de un alt semen (acesta, de obicei, mai în vârstă decât tine, mai experimentat în viaţă sau mai bun în meseria pe care o practici). Ne plângem că suntem într-o criză de role models, dar este doar o imensă confuzie generată chiar de noi înşine, din obsesia asta planetară pentru cultura faimei, a celebrităţii. Modele sunt destule şi vor fi întotdeauna prezente în societate. Cred că ne-am cam pierdut instinctul şi apetitul de a le vedea.
Tehnologia inflaţionării narcisismului a creat nu numai o superofertă de starlete supra-expuse (prin social media mai ales) care nu au nimic de spus decât Me! Me! Me! (oricâtă umbră ar face „me” pământului degeaba!), dar, mai ales, a creat un comportament de ignorare a modelelor adevărate.
Un model de viaţă este, în esenţă, proiecţia unui set de valori în care crezi şi cu care vrei să te identici, iar nu cineva faimos! Dacă am ales să fim bad guys — well, astfel de modele vom avea! Dacă am ales să fim buni, inteligenţi, integri — după astfel de oameni ne vom uita pentru inspiraţie. Totul începe cu identificarea pe care, conştient sau nu, o facem, ca o alegere de viaţă.
Problema este însă masa critică a celor care trăiesc tot mai confuzi cu privire la celebritate versus modele de viaţă. Goana dupa exposure (să fiu văzut, să fiu auzit, să fiu prezent cu orice preţ!) pune pe locul secundar raportarea la valori, la esenţă — de ce să fiu văzut, de ce să fiu auzit, ce am de spus, ce am de arătat, cum stau cu ruşinea sau cu conştiinţa de sine? Mai puţine valori, mai multe stereotipuri — cam asta e dogma acceptată în zilele astea şi, din păcate, „Cum să devin faimos în 24 de ore” este lecţia pe care o consumă copiii azi în loc de „Cine este modelul meu în viaţă?”. Familia şi şcoala ar fi de mare ajutor aici pentru îndrumare, dar, nu-i aşa, au cam pierdut competiţia cu cei cărora le-au outsourced timpul copiilor — cam cât timp petrece un copil azi cu părinţii şi cu profesorii şi cât cu Facebook, Twitter, YouTube şi alţi Big Brothers?
Natura umană a fost întotdeauna sedusă de imaginaţie (în fapt, se pare că asta ne-a şi salvat ca specie!), dar proiecţiile noastre asupra celorlalţi şi asupra noastră înşine ne-au adus în situaţia în care confundăm uşor faima cu role model-ul, ipocrizia cu adevărul şi impostura cu performanţa — şi, uite-aşa, nu mai e o uimire că retrogradul Trump conduce cea mai avansată şi progresistă naţiune din lume.
Dacă valorile care ne inspiră în ziua de azi sunt cele de faimă, viaţa pe planeta Pământ s-ar putea să e loterie curată în anii care urmează.
Despre cum ni se schimbă raportarea la modele odată cu înaintarea în vârstă
Se schimbă, într-adevăr! Pe măsură ce trec anii, observ că nu mai stau cu gura căscată la orice charismă personală care sare din normal, că nu mai exclam „Wow!” la orice sclipire vremelnică a cuiva. Când eşti tânăr, chiar inteligent şi educat, tot faci greşeli de poor judgement, mai ales în timpurile astea inflaţionate de „How cool is that!”.
Asculţi mai atent când eşti matur şi îţi creşte un organ special de separat grâul de neghină. Sau (te) aştepţi să îţi crească… Eşti mai îngăduitor cu ceilalţi în sensul că începi să pricepi că un model de viaţă are şi el limite şi nu este perfect, şi greşeşte, şi chiar te poate dezamăgi uneori.
Una dintre problemele majore ale naţiunii noastre este şi lipsa de modele de viaţă pentru cei maturi şi chiar seniori. Am putea crede că aceştia nu mai au nevoie de aşa ceva. Este greşit: orice om, la orice vârstă, are nevoie de inspiraţie şi motivaţie ca să meargă mai departe. Iar dacă seniorul Coposu a dispărut prea devreme şi n-a fost înlocuit atâta vreme, unii încă se mai agaţă de modelul Iliescu. Există însă modele excepţionale, cum ar Neagu Djuvara, care s-au aşezat deja în istorie, dar sunt semi-ignoraţi de realitatea de azi — ei sunt adevăraţii stâlpi ai celor de mâine.
Despre modele personale care inspiră
Nu am avut bunici sau părinţi sau învăţători care să îmi devină modele de viaţă. Şi regret enorm. Sunt mai săracă spiritual prin acest fapt. Am suplinit această lipsă prin raportarea la diverşi oameni care nu îmi sunt modele, dar care mă inspiră prin calităţile lor, prin poveştile lor de viaţă, prin visele lor sau prin demersul lor, şi care mă motivează. Chiar am mici eroi în viaţa mea, pe care îi cultiv cu plăcere ca relaţionare, cu care rezonez şi cu care mă identific.
Inclusiv fiica mea, Ana, este un astfel de mic erou al vieţii mele — prin demersul ei ambiţios şi valorile impresionante, frumoase şi aspiraţionale, pe care le urmează.
Acum peste douăzeci de ani l-am citit prima dată pe Wally Olins [renumit specialist în branding], apoi l-am cunoscut, apoi am avut şansa să primesc de la el multe sfaturi şi multă atenţie. Wally este modelul meu de viaţă: un pionier, vizionar, pasionat, talentat, educat, charismatic şi profund autentic; iar (puţină lume ştie) Wally a muncit până în ultimele luni de viaţă cu aceeaşi disciplină, fervoare şi seriozitate ca şi cum ar avut 30 de ani, nu 80!
Mă surprind în ultimul timp uitându-mă cu mult interes la asiatici (chinezi singaporezi, chinezi şi indieni), avem multe de învăţat de la ei, îmi par mai conştienţi de valorile lor, iar raportarea lor la familie şi la grupurile ideologice cărora le aparţin îi ajută să performeze şi să reuşească mai substanţial, mai efcient. Bunicii sunt încă modele pentru nepoţi acolo. Sunt impresionată de cum muncesc şi cât de important este pentru ei să muncească, de cum îşi leagă scopul vieţii de muncă. Chiar şi cei foarte bogaţi.
Despre a deveni model pentru alţii
Nu ştiu ce să zic – să fii un model pentru ceilalţi nu este un scop în sine, nu îţi propui asta, ci, în cel mai bun caz, aici ajungi, acesta este rezultatul. Tocmai de aia, „faimos” şi „model de viaţă” nu fac întotdeauna casă bună împreună! Dacă eşti preocupat să devii un model pentru ceilalţi, începi să te ocupi de asta şi poţi să ajungi să te ocupi de asta atât de mult, încât felul în care te aşezi în poză, ce anume vrei să proiectezi despre tine şi credinţele tale, comportamentul tău, toate manifestările tale, ajung doar o formă fără fond. Ajungi să susţii lucruri sau oameni sau întâmplări care nu neapărat te reprezintă pe tine, care nu sunt parte din identitatea ta, ci mai degrabă fac parte din ceea ce se vinde bine zilele astea, din stereotipul şi dogma de comportament ale acestor zile. Uitaţi-vă împrejur, e plin de ipocriţi şi bullshit despre toleranţă, cu sufletul în rai, greater good etc. — şi apoi votăm Brexit, Trump sau nu votăm deloc (vezi „marele succes” în alegeri al PSD-ului în România).
Regret să spun, dar nu am încredere în cei care spun că vor să devină un model pentru ceilalţi. Să facă lucruri speciale, astfel vor deveni modele de la sine!
Deşi este flatant pentru egoul unui om să ajungă un model pentru alţii, o mai mare responsabilitate nici că se poate. Iar când vine vorba despre cei tineri, responsabilitatea este şi mai grea, fiindcă aceştia pot să e atât de uşor de dezamăgit.
Mi se reproşează constant că nu sunt mai „publică”, mai accesibilă, mai prezentă, că nu folosesc social media pentru a-mi aduce contribuţia — dar cred că munca mea este ceea ce mă reprezintă acum, mai am mult de învăţat şi multe de demonstrat, cine vrea să mă urmeze nu trebuie să mă transforme într-un model de viaţă, ci doar să ţină pasul cu mine. Aşa simt acum.
Aneta Bogdan, FCIM, Chartered Marketer
Managing Partner Brandient
Articol publicat in Harper’s Bazaar,
Aprilie 2017