And just like that… în 2025, cred că m-am vindecat de FOMO, fear of missing out. O frică mai mare, însă, l-a înlocuit.
Trăitul ăsta pendular, în fiecare zi, de mai multe ori într-o zi, între adrenalina sentimentului de provocare intelectuală generată de world’s favorite topic: AI, pe de o parte, și zgura angoasei că un potențial conflict militar sau social poate să ne distrugă viețile, pe de altă parte, este mai mult decât disonanță cognitivă: este distress (suferință, dezolare, insecuritate, frică, etc). Cum am ajuns în acest punct, în care nu putem nici să ne bucurăm de AI, nici să ne speriem de AI, fiindcă avem o provocare mai mare de confruntat?!
O justificare ar fi, poate, pentru că lumea noastră este condusă azi de “împărați goi” ca in basmul lui Hans Christian Andersen, scris acum aproape 200 de ani. Și sute de milioane de oameni care îi susțin sunt orbi în fața goliciunii morale și etice, și mai ales a lipsei de umanitate a acestora! Alegem să îi catalogăm ca “autocrați”, dar uităm că trăim în secolul 21, când democrația este fundamentul funcționării societăților, iar pacea este un prerequisite pentru progresul societății, al tehnologiei, al medicinei, al educației, și asa mai departe. Care este mecanismul prin care o mare parte a umanității a devenit insensibilă la nulitatea calității umane a liderului politic?! Peter Drucker, dragul de el, profețea că în secolul 21, clasa politică va fi futilă. Uite că nu este! Clasa politică a supraviețuit și, dacă ne întrebăm — ce a creat? Răspunsul este — NIMIC. Sau, într-o notă sumbră: dezastru!
Fac parte din generația care a trăit câțiva ani de tinerețe într-un mediu dictatorial și comunist, și care a intrat în maturitate cu o nevoie exacerbată de democrație socială și de pace. Nu îmi pot reconfigura acum propria mentalitate, după cum poftește un idiot sau altul, mai ales că nu ideologiile, nu libertatea, nu responsabilitatea, nu progresul îi motivează pe acești leaderi politici, ci pur și simplu puterea oferită de Big Money! Activând în business în ultimii 30 de ani, înțeleg perfect nevoia de egocentrism, de exacerbare a încrederii în noi înșine, pentru a reuși. Dar, din păcate, este așa o linie subțire între ceea ce ne ajută să credem în noi cu orice preț, versus egomania și aroganța pe care le vedem în full display în ziua de azi.
Viteza cu care se schimbă “realitatea” de la o zi la alta pune neîngăduit de multă presiune pe perspectivele judecății noastre, încât nu ne-au rămas la dispoziție decât două soluții: ne resemnăm și acceptăm că nu putem să controlăm prin voința noastră o schimbare relevantă, ci doar să ajutăm, pe ici pe colo, însă fără așteptări prea mari, devenind un fel de silent partners neimplicați în ‘managementul’ actelor și faptelor la care suntem expuși zilnic. Sau luptăm: intrăm în politică, fondăm ONG-uri care rezolvă ceea ce politicul ignoră (sau distruge), ieșim în stradă, facem revoluții.
Aceasta stare de spirit personala, care nu îmi place deloc, îmi afectează și activitatea profesională: branding sui generis în timpuri tulburi social și militar? Foarte greu! Brandingul este un instrument de powering purpose, are nevoie de o fundație etică, de durată, de încredere, de un sens al optimismului și speranței, de comunități și de vitalitate.
Exact ceea ce se străduiesc acum acești împărați goi să distrugă. FOMO era OK, zic eu. Fear of it happening, insa, nu e OK deloc.
Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
8 Ianuarie 2026