Tag: political critique

Majoritatea oamenilor strâng de-a lungul vieții lor povești de spus, ale lor și ale altora.

Poveștile noastre, generate de relaționarea cu ceilalți, de provocări și întâmplări, de munca noastră, de ciclurile de viață prin care trecem, sunt, în esență, forme de a ne defini. Unii învățăm din aceste povești și reușim să fim mai buni, mai capabili, mai înțelepți, iar astfel să progresăm. Alții rămânem surzi mai departe, ignorând, neînțelegând, incapabili de vreo transformare pozitivă. Nimic surprinzător că oamenii care au făcut ceva în viața lor au ce povesti.

Am asistat, în 2024, cu „gura căscată” la show-urile „groase”, reprobabile și condamnabile, oferite de reprezentanții clasei politice (de la noi și de aiurea). Chiar dacă am aflat cu ușurare că prostia e repartizată relativ uniform la scară planetară, parcă „ai noștri” sunt mai ceva decât „ai lor”.

Aici, în „satul nostru”, cei care ne ducem zilele în partea mai „elitistă” nu numai a veniturilor, dar și a responsabilităților și aspirațiilor, am avut revelația că o adunătură de personaje găunoase care nu știu nimic despre nimic, care nu au făcut și nu vor face vreodată ceva semnificativ și relevant pentru societate, au reușit să seducă audiențe impresionante de oameni, vomitând vorbe (pseudo-anti-sistem și pseudo-suveranist) peste viețile grele ale celor din așa-numita clasă a precariatului economic, din țară și din diaspora. Manipulând și dezinformând grosier, cu ajutorul generos al unor bad people din afară, dar și dinăuntrul țării, această adunătură de nobodies (pe românește „neica nimeni”) a „hipnotizat” exact grupurile de oameni care — în antiteză — au ceva de spus/de povestit despre viețile lor reale, în căutarea continuă a siguranței și prosperității.

Economistul britanic Guy Standing a definit acum două decenii conceptul de „precariat” ca o nouă sub-clasă socială, dezavantajată, a celor care trăiesc de pe o zi pe alta, fără siguranța viitorului, și care a devenit în ultimele două decenii tot mai flexibilă și mobilă în căutarea unor piețe de muncă mai lucrative pentru ei și familiile lor. România are în acest moment peste patru milioane de oameni care muncesc activ în afara țării, cei mai mulți — în diverse forme de precariat („gig economy” inclus) și care reușesc nu numai să se susțină pe ei înșiși, dar susțin substanțial și economia românească; greu de crezut, dar diaspora românească este cel mai mare investitor în România, prin remitențele (banii trimiși acasă), care în ultimii ani sunt la paritate cu totalul investițiilor străine directe (diaspora a trimis în țară 6,5 miliarde de euro în 2023!). Și mai greu de crezut că majoritatea acestor oameni muncitori au votat adunătura asta de guralivi goi și vicioși, care nu au nici măcar niște povești care să le definească narațiunea insurgentă, ci doar scuipă cuvinte goale. Nu le voi rosti numele, știu câte ceva despre TOM în branding, dar veți înțelege fără probleme mai departe, chiar încălcând protocolul corectitudinii politice.

Văd o femeie dizgrațioasă (probabil din cauze medicale regretabile) și super-vocală, care se portretizează ca Furiosa la întrecere cu Charlize Theron, și nu pot să nu mă întreb care este povestea (ne pro-rusă!) pe care aceasta vrea să ne-o spună, provocările și lecțiile ei de viață care să convingă și cu care să ne identificăm?! Dacă cei peste 400.000 de români din diaspora care au votat-o la europarlamentare chiar s-ar identifica cu această creatură și ar avea, nu-i așa, același comportament ca și ea, românii ar avea probabil un statut de persona non grata în tot universul! Populism de doi bani, fără substanță, cu singura performanță de a expectora invective.

Văd un alt guraliv, sotto voce de data asta, o marionetă halucinatorie mânuită de un păpușar (personal, cred că de mai mulți) și care chiar încearcă să inventeze povești, doar că nu îi ies, fiindcă nu sunt reale, nu se leagă și se sparg în cuvinte fără noimă. Și acest hilar „man-of-the-hour” care nu a făcut nimic în viața lui decât să fabuleze și să depindă de alții, se prezintă ca un „mentor” exact în fața grupurilor de oameni care nu au așteptat nimic de la nimeni, care și-au luat soarta în mâinile lor și se descurcă cum pot! Ce ar putea el să îi învețe pe cei care l-au votat?! Cum ar putea acest om să îi ajute, când el nu se poate descurca decât cu păpușarii trăgându-l de sfori?!

Văd o adunătură de terchea-berchea care nu poate defini noțiuni de bază ale vieții într-o societate modernă și care creează zero valoare pentru societate (ba, chiar mai rău, aceștia sunt creatori de valoare negativă), cum se prezintă ca eroi ai națiunii, și este evident că se vor înghesui din nou, în martie, ca să fie votați.

Tot Guy Standing numea precariatul „the new dangerous class” — și cred că i-am oferit material copios pentru o nouă carte pe tema asta, după ce (aproape că) ni s-a întâmplat nouă în decembrie.

Precariatul românesc din țară și, mai ales, cel din afara țării este un grup de oameni care au nevoie, dincolo de prosperitatea economică pe care și-o agonisesc singuri — de drepturi sociale și culturale care să dea sens efortului lor și care să le umple golul identitar în care trăiesc; au nevoie de o echitate reală și de recunoașterea rolului lor în dezvoltarea României, iar cei din diaspora, în special, au nevoie de un loc la care să viseze să se întoarcă.

Precariatul românesc merită respectul nostru și este și vina noastră, a celor de acasă, că au ajuns să voteze niște guralivi fără noimă, niște oameni precari în suflet! Nu TikTok este problema, ci felul în care guvernanții români au ignorat grupul mare de români vulnerabili și felul în care, mai departe, în loc să facă ceva pentru aceștia, să le dea un semn de schimbare, îi dezamăgesc! „V-am auzit” au spus politicienii și apoi s-au înghesuit ca să-și (re)inventeze imaginea pe platformele de divertisment, crezând că asta este problema lor: că ei nu au fost și nu sunt prezenți în show-urile unde guralivii au jucat și joacă!

Evident că acest text nu este vreo analiză și nici explicația revelatoare a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă, dar este o perspectivă pe care cei care dețin puterea (că de viziune nu poate să fie vorba!) nu ar trebui să o ignore.

---

Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient
7 Ianuarie 2025