Category: Română

Posted on

Întoarcerea înspre țară*

Mă văd în rândul celor care înțeleg pe ce lume trăim, și cu toată sinceritatea spun ca sunt tare îngrijorată de felul în care am ajuns să vedem lumea și relaționările dintre noi, in aceste zile. Poate că vârsta mă ajută să văd mai clar, sau dimpotrivă — continua așteptare a unui leader în fruntea acestei națiuni mă pune în situația (biblică) de a spune “poate ca a și venit dacă nu a mai venit”…

Fiindcă am avut șansa să lucrez proiecte pentru brandul Oradea, înainte ca Bolojan sa devină Președinte al Partidului Național Liberal și Prim Ministru al României, recunosc că l-am cunoscut, perceput, și apreciat ca un excelent manager de administrație publică, capabil să planifice, să organizeze și să găsească oportunități de finanțare pentru proiectele vitale care au schimbat destinul locului și au îmbunătățit calitatea vieții cetățenilor. Dacă mă întrebați cum îl descriam pe Bolojan în acele zile, vă răspundeam simplu că este managerul care rezolvă lucrurile, care “get things done“ cum zice englezu’, sau mai cool, mai eroic, “a man with a mission”. Astfel că atunci când a făcut un pas în față și a luat povara rezolvării situației catastrofale în care ne găseam în primăvara lui 2025, fără personal agenda – refuzând inclusiv să candideze la președinție (desi favorabilitatea brandului său depășea performanța celorlalți candidați), mi s-a părut o decizie logică, asumată prin capabilitățile și experiența unică a omului.

Asistând însă la ultima dramoletă generată de PSD și la valul de “unsolicited opinions” din toate părțile, care îi explică lui Bolojan unde a greșit, ce și cum trebuia să facă, șamd, – ca și cum acești “opinion leaders” (unii de bună credință, alții doar ca să își afirme “superioritatea” ) ar avea măcar o câtime din experiența si realizările lui — nu pot să nu observ o realitate care multora ne-a scăpat până acum. Si anume — profilul de leader al Prim Ministrului României: caracterul, curajul, reziliență, forța de a impune o schimbare responsabila. Un studiu recent (2025-2026) al McKinsey & Co, care definește liderii moderni din sectorul public, pare că îl descrie cu acuratețe chiar pe Ilie Bolojan: “public sector modern leaders are defined as agents of change … who bridge the gap between political ambition and operational execution, driven by character (considered the “golden thread”, particularly in stressful or high-stakes scenarios), courage, resilience, and assuming clear responsibilities for their actions …”

Și asta este cheia cu care putem să ne deschidem un pic mințile — Bolojan este mult mai mult decât un manager excelent (inclusiv în situații de criză pentru națiune), el este un leader a cărui forță stă în caracterul său, în felul în care își răspunde întrebării “ce pot sa fac eu pentru țara mea?”. 

Întrebare care nu le tulbură somnul rațiunii domnilor si doamnelor PSD – care, btw, habar nu au cu cine au de-a face când vine vorba de Bolojan! — și care vor să folosească (pentru că pot!) avantajul numeric oferit de democrație ca să distrugă și ce n-au reușit până când i-a întrerupt Bolojan. Pe ei, în schimb, îi macină întrebarea opusă: “ce poate să mai facă țărișoara asta pentru mine?”.

* Titlul e inspirat tot de Ilie Bolojan 🙂

Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
26 Aprilie 2026

Posted on

And just like that!

And just like that… în 2025, cred că m-am vindecat de FOMO, fear of missing out. O frică mai mare, însă, l-a înlocuit.

Trăitul ăsta pendular, în fiecare zi, de mai multe ori într-o zi, între adrenalina sentimentului de provocare intelectuală generată de world’s favorite topic: AI, pe de o parte, și zgura angoasei că un potențial conflict militar sau social poate să ne distrugă viețile, pe de altă parte, este mai mult decât disonanță cognitivă: este distress (suferință, dezolare, insecuritate, frică, etc). Cum am ajuns în acest punct, în care nu putem nici să ne bucurăm de AI, nici să ne speriem de AI, fiindcă avem o provocare mai mare de confruntat?!

O justificare ar fi, poate, pentru că lumea noastră este condusă azi de “împărați goi” ca in basmul lui Hans Christian Andersen, scris acum aproape 200 de ani. Și sute de milioane de oameni care îi susțin sunt orbi în fața goliciunii morale și etice, și mai ales a lipsei de umanitate a acestora! Alegem să îi catalogăm ca “autocrați”, dar uităm că trăim în secolul 21, când democrația este fundamentul funcționării societăților, iar pacea este un prerequisite pentru progresul societății, al tehnologiei, al medicinei, al educației, și asa mai departe. Care este mecanismul prin care o mare parte a umanității a devenit insensibilă la nulitatea calității umane a liderului politic?! Peter Drucker, dragul de el, profețea că în secolul 21, clasa politică va fi futilă. Uite că nu este! Clasa politică a supraviețuit și, dacă ne întrebăm — ce a creat? Răspunsul este — NIMIC. Sau, într-o notă sumbră: dezastru! 

Fac parte din generația care a trăit câțiva ani de tinerețe într-un mediu dictatorial și comunist, și care a intrat în maturitate cu o nevoie exacerbată de democrație socială și de pace. Nu îmi pot reconfigura acum propria mentalitate, după cum poftește un idiot sau altul, mai ales că nu ideologiile, nu libertatea, nu responsabilitatea, nu progresul îi motivează pe acești leaderi politici, ci pur și simplu puterea oferită de Big Money! Activând în business în ultimii 30 de ani, înțeleg perfect nevoia de egocentrism, de exacerbare a încrederii în noi înșine, pentru a reuși. Dar, din păcate, este așa o linie subțire între ceea ce ne ajută să credem în noi cu orice preț, versus egomania și aroganța pe care le vedem în full display în ziua de azi.

Viteza cu care se schimbă “realitatea” de la o zi la alta pune neîngăduit de multă presiune pe perspectivele judecății noastre, încât nu ne-au rămas la dispoziție decât două soluții: ne resemnăm și acceptăm că nu putem să controlăm prin voința noastră o schimbare relevantă, ci doar să ajutăm, pe ici pe colo, însă fără așteptări prea mari, devenind un fel de silent partners neimplicați în ‘managementul’ actelor și faptelor la care suntem expuși zilnic. Sau luptăm: intrăm în politică, fondăm ONG-uri care rezolvă ceea ce politicul ignoră (sau distruge), ieșim în stradă, facem revoluții. 

Aceasta stare de spirit personala, care nu îmi place deloc, îmi afectează și activitatea profesională: branding sui generis în timpuri tulburi social și militar? Foarte greu! Brandingul este un instrument de powering purpose, are nevoie de o fundație etică, de durată, de încredere, de un sens al optimismului și speranței, de comunități și de vitalitate. 

Exact ceea ce se străduiesc acum acești împărați goi să distrugă. FOMO era OK, zic eu. Fear of it happening, insa, nu e OK deloc.

Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
8 Ianuarie 2026

Posted on

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Rar mi s-a evocat, în cei (azi-mâine) treizeci și cinci de ani petrecuți în lumea businessului local și internațional, metafora „singurătatea alergătorului de cursă lungă.”

Pentru simplul motiv că, în business, oricât de genial, de prost, de performant sau de loser ai fi ca lider, tot ești înconjurat de un grup de „susținători” puși la dispoziție de structura companiei, de acționari etc. În plus, leadershipul—deși „generat” individual—nu se aplică și nu are succes decât dacă este amplificat cu ajutorul unui grup uman care co-creează în jurul viziunii. Iar atunci când compania trece printr-o perioadă dramatică de change management, aceasta angajează suplimentar grupuri de consultanți, bancheri etc., care se pricep mai bine la una sau la alta.

Altfel spus, în business există întotdeauna un grup de deținători de interese care pun umărul la viziunea liderului (chiar dacă au agende diferite). Ah, și important de menționat: chiar și în aceste condiții, cu un lider care se poate sprijini pe resurse umane interne și externe, șansele de succes ale schimbării sunt destul de neoptimiste.

Mă uit la Ilie Bolojan—căci despre el vreau să vorbesc—un om pe care îl cunosc relativ bine, fiindcă ne-am intersectat de multe ori pentru binele orașului căruia acest om i-a dedicat douăzeci de ani din viață, cu rezultate remarcabile asupra calității vieții orădenilor; a tuturor orădenilor.

Bolojan, actualul prim-ministru al României, și-a asumat conștient responsabilitatea rezolvării uneia dintre, probabil, cele mai dramatice situații sociale și economice postcomuniste. Fără exagerări, contextul acestei „intervenții” conduse de Bolojan, alias Bolo, ne arată o societate aflată în diverse stadii de faliment economic și social, o națiune înșelată și deposedată de bunuri și capital timp de treizeci de ani, căreia i s-a indus o dependență de un grup incompetent și corupt (în care se regăsesc laolaltă politicieni social-democrați, liberali și de alte crezuri ipocrit-ideologice), un stat care funcționează cu o cultură a celebrării incompetenței și lipsei de responsabilitate, o națiune prinsă acum în seducția toxică a extremismului, nepregătită pentru un viitor mai tehnologic, dar și mai accentuat militar decât ni l-am închipuit, ș.a.m.d.

Bolojan are, evident, o echipă în jurul lui care, până acum, pare eficientă, competentă, dedicată—dar care, în raport cu societatea pe care încearcă să o repună pe un drum normal, ilustrează perfect singurătatea alergătorului de cursă lungă.

Să (mă) explic:

Bolojan—deși face parte dintr-un partid mare, deși conduce o coaliție de partide mari, deși o bună parte dintre cei cu mintea acasă pricep cam ce face acest om acum pentru noi (și ce nu face pentru el)—nu a avut la dispoziție resursele de timp și umane ca să creeze un plan de management al schimbării. Situația a fost, este, atât de eruptivă, încât omul a făcut un pas în față și a spus: „Fac eu, contați pe mine!” Nu a avut timp de lobby în interiorul partidului (poate că ar fi fost și inutil; PNL-iștii sunt și ei responsabili pentru această criză de incompetență și corupție). Nu a avut privilegiul timpului ca să se întâlnească cu reprezentanții societății și să proiecteze scenarii, să negocieze ș.a.m.d. Nu a avut o echipă solidă de inception, decât câțiva oameni de încredere care sunt, efectiv, engaged cu statura lui profesională și morală, precum și cu provocarea căreia trebuie să îi facă față. Nu are parteneri de încredere, ci niște bla-bla-iști care vomită cuvinte, pentru că oricum nu se pricep la altceva. Plus un președinte care se acomodează cu încetinitorul la noua poziție, cu agende încă neclare.

Așa că Bolo a luat-o the hard way („O să vă supăr, știu, dar vă rezolv!”, a zis el, ca la dentist).

Deciziile pe care le ia, asumate la nivel legal, sunt cruciale: asigură supraviețuirea societății în această etapă de criză „contabilă”—dar, în același timp, disrup valorile (ori mai degrabă nonvalorile) după care statul român a funcționat treizeci de ani și pun în discuție rolul clasei politice. Crede cineva că Bolo nu e un solitary runner? Cine îl susține, pe față, cu credință, măcar declarativ? Omul trebuie să amenințe cu demisia în fiecare zi în care câte un detractor îi pune bețe în roate.

Rar am asistat la o mai mare acțiune de critică neconstructivă, în care jurnaliști și „specialiști” de apă dulce nu se mai opresc din a comenta „contabilitatea” pe care trebuie să o rezolve Bolo, oferind tone de sfaturi și de certeală de pe margine. Plus ură! Oare cum rezistă? Nu știu dacă îl sfătuiește cineva (coaching)—cred că l-ar ajuta, deși, cunoscându-l, ha-ha, vă asigur că what you see is what you get—dar știu că omul este un stoic by the book, capabil de reziliență și de înțelepciune în relaționările umane, cum rar am întâlnit.

Honestly now, ați vrea să fiți în locul lui? Să vă înjure prietenii, concetățenii, colegii de partid, vecinii, profesorii, pensionarii, magistrații, sindicatele, oamenii din business, și să nu vă aplaude public decât CTP și Liiceanu? Cât de corect, uman, vi se pare acest lucru?

Să te simți singur într-un job despre care ești conștient că trebuie făcut, dar și că produce (sperăm—temporar) suferință pentru multe grupuri sociale. Deși încearcă, cu obstinație, să vireze înainte de prăpastie—cu prețul inevitabil al unui disconfort pentru toți călătorii—Bolo e văzut de mulți ca fiind responsabil pentru ceea ce ni se întâmplă rău acum, și nu ca un salvator. Și asta, poate, și pentru faptul că ignorăm—fiind înghesuiți de taxe și impozite noi, inflație, scandaluri peste scandaluri etc.—să vedem the big picture:

Este prima oară în istoria noastră modernă când—chiar dacă bombănind și prin sacrificii mai mici sau mai mari, care ne afectează pe toți—punem cu toții umărul la o schimbare vitală pentru progresul și bunăstarea noastră. Iar când vom reuși (pentru că eu încă sper), vom fi mai încrezători în noi înșine și mult mai pregătiți pentru ceea ce ne rezervă viitorul.

Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient

Posted on

Când niște guralivi fără noimă îi amăgesc pe cei care au ceva de spus

Majoritatea oamenilor strâng de-a lungul vieții lor povești de spus, ale lor și ale altora.

Poveștile noastre, generate de relaționarea cu ceilalți, de provocări și întâmplări, de munca noastră, de ciclurile de viață prin care trecem, sunt, în esență, forme de a ne defini. Unii învățăm din aceste povești și reușim să fim mai buni, mai capabili, mai înțelepți, iar astfel să progresăm. Alții rămânem surzi mai departe, ignorând, neînțelegând, incapabili de vreo transformare pozitivă. Nimic surprinzător că oamenii care au făcut ceva în viața lor au ce povesti.

Am asistat, în 2024, cu „gura căscată” la show-urile „groase”, reprobabile și condamnabile, oferite de reprezentanții clasei politice (de la noi și de aiurea). Chiar dacă am aflat cu ușurare că prostia e repartizată relativ uniform la scară planetară, parcă „ai noștri” sunt mai ceva decât „ai lor”.

Aici, în „satul nostru”, cei care ne ducem zilele în partea mai „elitistă” nu numai a veniturilor, dar și a responsabilităților și aspirațiilor, am avut revelația că o adunătură de personaje găunoase care nu știu nimic despre nimic, care nu au făcut și nu vor face vreodată ceva semnificativ și relevant pentru societate, au reușit să seducă audiențe impresionante de oameni, vomitând vorbe (pseudo-anti-sistem și pseudo-suveranist) peste viețile grele ale celor din așa-numita clasă a precariatului economic, din țară și din diaspora. Manipulând și dezinformând grosier, cu ajutorul generos al unor bad people din afară, dar și dinăuntrul țării, această adunătură de nobodies (pe românește „neica nimeni”) a „hipnotizat” exact grupurile de oameni care — în antiteză — au ceva de spus/de povestit despre viețile lor reale, în căutarea continuă a siguranței și prosperității.

Economistul britanic Guy Standing a definit acum două decenii conceptul de „precariat” ca o nouă sub-clasă socială, dezavantajată, a celor care trăiesc de pe o zi pe alta, fără siguranța viitorului, și care a devenit în ultimele două decenii tot mai flexibilă și mobilă în căutarea unor piețe de muncă mai lucrative pentru ei și familiile lor. România are în acest moment peste patru milioane de oameni care muncesc activ în afara țării, cei mai mulți — în diverse forme de precariat („gig economy” inclus) și care reușesc nu numai să se susțină pe ei înșiși, dar susțin substanțial și economia românească; greu de crezut, dar diaspora românească este cel mai mare investitor în România, prin remitențele (banii trimiși acasă), care în ultimii ani sunt la paritate cu totalul investițiilor străine directe (diaspora a trimis în țară 6,5 miliarde de euro în 2023!). Și mai greu de crezut că majoritatea acestor oameni muncitori au votat adunătura asta de guralivi goi și vicioși, care nu au nici măcar niște povești care să le definească narațiunea insurgentă, ci doar scuipă cuvinte goale. Nu le voi rosti numele, știu câte ceva despre TOM în branding, dar veți înțelege fără probleme mai departe, chiar încălcând protocolul corectitudinii politice.

Văd o femeie dizgrațioasă (probabil din cauze medicale regretabile) și super-vocală, care se portretizează ca Furiosa la întrecere cu Charlize Theron, și nu pot să nu mă întreb care este povestea (ne pro-rusă!) pe care aceasta vrea să ne-o spună, provocările și lecțiile ei de viață care să convingă și cu care să ne identificăm?! Dacă cei peste 400.000 de români din diaspora care au votat-o la europarlamentare chiar s-ar identifica cu această creatură și ar avea, nu-i așa, același comportament ca și ea, românii ar avea probabil un statut de persona non grata în tot universul! Populism de doi bani, fără substanță, cu singura performanță de a expectora invective.

Văd un alt guraliv, sotto voce de data asta, o marionetă halucinatorie mânuită de un păpușar (personal, cred că de mai mulți) și care chiar încearcă să inventeze povești, doar că nu îi ies, fiindcă nu sunt reale, nu se leagă și se sparg în cuvinte fără noimă. Și acest hilar „man-of-the-hour” care nu a făcut nimic în viața lui decât să fabuleze și să depindă de alții, se prezintă ca un „mentor” exact în fața grupurilor de oameni care nu au așteptat nimic de la nimeni, care și-au luat soarta în mâinile lor și se descurcă cum pot! Ce ar putea el să îi învețe pe cei care l-au votat?! Cum ar putea acest om să îi ajute, când el nu se poate descurca decât cu păpușarii trăgându-l de sfori?!

Văd o adunătură de terchea-berchea care nu poate defini noțiuni de bază ale vieții într-o societate modernă și care creează zero valoare pentru societate (ba, chiar mai rău, aceștia sunt creatori de valoare negativă), cum se prezintă ca eroi ai națiunii, și este evident că se vor înghesui din nou, în martie, ca să fie votați.

Tot Guy Standing numea precariatul „the new dangerous class” — și cred că i-am oferit material copios pentru o nouă carte pe tema asta, după ce (aproape că) ni s-a întâmplat nouă în decembrie.

Precariatul românesc din țară și, mai ales, cel din afara țării este un grup de oameni care au nevoie, dincolo de prosperitatea economică pe care și-o agonisesc singuri — de drepturi sociale și culturale care să dea sens efortului lor și care să le umple golul identitar în care trăiesc; au nevoie de o echitate reală și de recunoașterea rolului lor în dezvoltarea României, iar cei din diaspora, în special, au nevoie de un loc la care să viseze să se întoarcă.

Precariatul românesc merită respectul nostru și este și vina noastră, a celor de acasă, că au ajuns să voteze niște guralivi fără noimă, niște oameni precari în suflet! Nu TikTok este problema, ci felul în care guvernanții români au ignorat grupul mare de români vulnerabili și felul în care, mai departe, în loc să facă ceva pentru aceștia, să le dea un semn de schimbare, îi dezamăgesc! „V-am auzit” au spus politicienii și apoi s-au înghesuit ca să-și (re)inventeze imaginea pe platformele de divertisment, crezând că asta este problema lor: că ei nu au fost și nu sunt prezenți în show-urile unde guralivii au jucat și joacă!

Evident că acest text nu este vreo analiză și nici explicația revelatoare a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă, dar este o perspectivă pe care cei care dețin puterea (că de viziune nu poate să fie vorba!) nu ar trebui să o ignore.

Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient
7 Ianuarie 2025

Posted on

“The New Territory” și un elefant în cameră

Eseu de început de an

În ultimii ani, am devenit tot mai atentă cu privire la narațiunile și retorica de business, la expresiile și cuvintele noi, la felul în care unele se transformă în glossy buzzwords, iar altele dispar în uitare, și mai ales — la mesajele subliminale pe care acestea le transmit cu privire la contextul, starea și lifestyle-ul business-urilor. Pentru mine, ca și consultant, contextul chiar contează, contextul este totul: idei valoroase și resurse impresionante pot să fie sabotate de contextul de business, social sau politic, iar în oglindă — idei comune și resurse modeste pot să genereze surprize plăcute într-un context favorabil, avantajos.

Una din obsesiile arenei de business, generată de motivația intrinsecă de creștere și dezvoltare a oricărui business, este NOUTATEA. O numim în diverse feluri, în special INOVAȚIE și dorim să transmitem astfel că progresăm, că evoluăm și, subconștient, că avem un viitor sub controlul nostru! Inovația, în zilele noastre, devine un fel de răspuns la întrebarea “Ce minuni a mai făcut tehnologia?”! Iar ultima ispravă a tehnologiei este, de bună seamă, AI. Nu cred că există vreun om de business care să nu fi petrecut ore bune, zile, citind, vorbind, argumentând, sperând sau, după caz — disperând, vizavi de the next big thing al omenirii — tehnologia AI!

Cuvântul NOU/NEW a creat un întreg teritoriu de expresii, oferind, pe cale de consecință — argumentație, judecăți de valoare, insight-uri cu privire la comportamente, la schimbare, la transformare, șamd. The New Territory? Să vedem:

Avem the new economy și the new creative economy, avem neobanks, new money (uneori asta însemnând “no money”, avem neo-consumerism, avem neo-feminism, neo-edu, neo-coffee shops, neo minimalism, neo-noir în cinematografie, avem neo-culture (nu mă refer aici la revoluția culturală chineză, ci la toate noile tipuri de credințe și valori și comportamente de viață, de business, de educație, de călătorit, de shopping, de alimentație, etc.), avem new wave of (everything) și new generation (of something) și avem neolife (nu, nu brandul care practic a îngropat sensul conceptual pe Google :), și multe, multe, alte nenumărate new/neo-something!

Și avem new wars. Un elefant în cameră, cu care ne-am obișnuit să trăim.

Starea de anxietate din businessul local și internațional este și va fi afectată de the new wars! Cu sau fără Anul Dragonului, simt că 2024 va fi un an de judecăți manipulative, de angoase, de îngrijorări și, în general — de chestii larger than life despre care vom prefera să discutăm ipotetic, fiindcă dacă le vom lua în serios, vai!… Desigur că suntem îngrijorați când asistăm la războaie non-fictionale, cu oameni care mor în fiecare oră, zi, săptămână, șamd, la doar câteva sute de km depărtare geografică de noi, când asistăm (deocamdată) la cum un tiran își transformă milenialii și gen z în mercenari și în carne de tun (fără metaforă!), și la cum terorismul și antisemitismul divizează lumea.

Reușim cumva să ignorăm sensul acestor cuvinte (tiran, opresiune, carne de tun, criminal, încarcerați, mutilați, dezrădăcinați, măcel, tortură, antisemitism)… și efectul lor, în realitate, de a produce suferință, moarte și destine spulberate. Vizionăm și citim știrile despre new wars și discutăm ipotetic dacă “a fost sau n-a fost” (vorba lui Porumboiu) și pericolul cel mai mare este că ne obișnuim cu această stare, că o putem considera un fel de normalitate. În extremă, putem chiar să bagatelizăm aceste new wars, să le “comoditizăm”! Binele nu învinge, iar Răul devine zi de zi atât de bine fabricat, încât îl putem accepta rațional!

Guys, trăim în secolul 21 și vorbim despre identitatea de gen a roboților AI, dar știm că NU roboții unei sau altei națiuni își pierd/risca “viața” în numele națiunii lor (deh!), ci oamenii tineri care se luptă între ei, și prea mulți mor. Stop! vă rog nu începeți să explicați că tehnologia câștigă războaiele, cât timp continuă să sufere și să moară mii de oameni în fiecare zi! Lumea este un loc periculos, cum zicea Einstein, dar nu pentru că Răul învinge, ci pentru că noi doar privim, fără să facem nimic. Trăim cu acest elefant în cameră, ne vedem în continuare de viețile noastre ca să explorăm the new territory, răsuflând ușurați că trebuie doar să asistăm la the new wars.

Și acum, ce putem să facem? Avem noi puterea de a face ceva?

În primul rând trebuie să începem să conștientizăm că the new territory din viața noastră nu vine doar cu “oferte”, ci și cu responsabilități; să fim alerți la felul în care Răul se infiltrează, în special prin social media și mediul politic! Societatea a ajuns atât de strident divizată, la nivel global, în clustere cu interese și mindset-uri (și IQ-uri!) diferite despre realitate, pericol, viitor, încât nu îi mai putem ignora pe “ceilalți”. Trebuie să participăm în conversații, trebuie să votăm, să votăm cu capul, cu gândul la siguranța copiilor noștri, a noastră, a businessurilor noastre.

2024 poate să fie începutul lui the new era, dacă Taiwan, Rusia, US, și câteva națiuni din Europa (România included) vor vota bine.

Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient
8 Ianuarie 2024

Posted on

Despre «overconfidence»

Un eseu de inceput de an 2023

Traind mai bine de 20 de ani printre antreprenori, fiind eu însămi un antreprenor, m-am intrebat adesea: ce anume, mai presus de mitul viziunii (deh!) si de conjunctura unui loc si a unei industrii, a unui timp si a unui sentiment de consum specific, ce “talisman” au acesti oameni care au reusit (si reusesc), cateodata chiar impotriva evidentelor?! Ce au ei atat de diferit fata de ceilalti?

Un raspuns rezonabil mi-a fost dat de cuvantul «overconfidence» (pe romaneste, un exces de incredere, o supra-evaluare personala a abilitatilor si avantajelor pe care le ai prin sentimentul de incredere exagerata in tine, pentru atingerea unui scop).

«Overconfidence» este un fel de ideologie candida care defineste clasa antreprenoriala de-a lungul si de-a latul planetei (si care, nu — nu defineste, cum am putea sa credem, clasa politica si pe cei care se cocoata fara scrupule in varful piramidei sociale, si nici vremelnica gasca a asa-numitilor “influencers” de profesie, lipsiti de cele mai multe ori de elementarele calitati de educatie sau specializare in vreun domeniu; alte cuvinte definesc identitatea si personalitatea acestor doua grupuri, si nu doresc sa vorbesc aici despre tupeu, grandomanie, insolenta, samd).

Am intalnit, spre norocul meu, in cei 20 de ani de rock’n roll in business-ul Estului, antreprenori definiti prin toate extremele de identitate si personalitate umana:

  • super-educati, dar si pur instinctuali sau chiar necultivati,
  • imaginativi si originali, dar si rationali sau chiar plain vanilla,
  • rebeli si nonconformisti, dar si conservatori si by the book,
  • vizionari si super aspirationali, dar si pragmatici si executivi,
  • cu profil de leaderi, dar si de manageri,
  • cu apetit pentru risk, dar si intelepti si cumpatati,
  • rezilienti, dar si conjuncturali, cu fitilul prea scurt pentru constructie,
  • spectaculosi, dar si deloc carismatici,
  • atei, precum si credinciosi, samd.

Ce au in comun, toti? Asa cum am spus, o incredere extravanganta in ei insisi, in abilitatile lor, in puterea lor de a face lucrurile sa se intample — sau de a le opri sa se intample.

Si acum,

contextualizandu-i pe acesti antreprenori, in aceste timpuri de excesiva incertitudine si haos, de neasteptata entropie / disruptie / schimbare / pivotare si cum naiba om mai denumi ceea ce traim de vreo 3 ani incoace, ma intreb: oare cum mai pot functiona ei in imprejurarile prezente, care ii lipsesc de puterea lor de a controla contextul, intamplarile si relationarile cu ceilalti? Ce anume ii ajuta, cum reusesc ei ca aceasta incertitudine endemica (“endemic uncertainty” cum a zis Zygmunt Bauman) sa nu ii ingenuncheze emotional, sa nu ii opreasca din drum, sa nu le puna businessurile intr-o stare de asteptare / do nothing sau de supravietuire? Mai ales ca restul oamenilor, in special cei tineri, fac fata tot mai greu “mitului normalitatii”, unii renuntand la vise, altii la sperante, altii chiar la joburi, samd.

Poate ma insel, dar simt de ceva vreme, pur si simplu — simt, cum spiritul stoic al acestor antreprenori s-a “indulcit” putin, si cum acestia cauta instinctual surse care sa le alimenteze / sustina <overconfidence>-ul. Ii simt mai apropiati si mai disponibili uman, mai conversationali, mai deschisi, mai sociabili si mai empatici decat erau pana acum cativa ani. Si cred ca acesti oameni unici, creatori de prosperitate, progres si modele de urmat pentru societate, au nevoie acum, mai mult ca niciodata, sa fie bagati in seama mai serios, sa fie intelesi, sa li se arate apreciere si incurajare. Un transfer de emotie, de energie, de incurajare («reassurance») pe care il putem oferi acestor oameni, de care depindem cu totii.

O natiune ca a noastra, definita prin low trust (society), poate sa isi alimenteze deficitul de incredere prin felul in care acesti oameni, marii si micii antreprenori ai Romaniei, privesc viata si ne invata despre destinul lor.

Si uite, asa, ajungem tot la elefantul din camera, la guvernantii nostri care, in loc sa susțină din rasputeri <overconfidence>-ul antreprenoriatului, nu fac decât sa distrugă increderea in sine, oriunde o găsesc! Recenta avalanșă de taxe si impozite, spre stârpirea consultanților si a micilor antreprenori in general (in pas cu knowledge si cu indie economies, nu-i asa?), arată o gândire politică meschina si in contradictie cu prezentul, a unor oameni care probabil cred ca te poti micșora spre măreție («shrink to greatness», deh!).

Slabă consolare ca vom rezista mai mult ca ei, prea mică e pedeapsa că-i vom uita curând.

Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
10 Ianuarie 2023

Posted on

Cuvinte, buzzwords, urari de inceput de an

La inceputul anului, zice Ana: hai sa jucam jocul asta – miza este sa descoperim/gasim cuvinte concrete (in engleza), intr-un bloc de litere aranjate la gramada – iar primele trei cuvinte ne vor defini anul. Cool, nu?! Primele trei cuvinte “ochite de mine” au fost: lessons, gratitude, connections. Psihanalizand situatia – vedem ceea ce suntem programati sa vedem, ceea ce traim, nu? Inteleg asta, dar, sincer nu am fost prea “multumita” de cuvintele “mele” si chiar l-am invidiat pe Mihai pentru cuvintele lui (power, self, gratitude).

Lessons, pe romaneste <lectii>, cu sens extins – invatare, knowledge, samd. Hm, cred ca de la o anumita varsta toti suntem cam satuli de primit lectii – in special de la oamenii cu care ne intersectam viata; mai mult – daca practicam meseria de consultant, avem parte de lectii de dat, de-nu-le-putem-duce cateodata! Desi pare ca imi este usor sa dau lectii, nu este deloc asa: a da lectii in consultanta este un act de responsabilitate si intelepciune, nu de a outsmart un client, cum cred zecile de mii de auto-intitulati “consultanti” de pe LinkedIn (sincer, cred ca cea mai comuna profesie a momentului este cea de consultant; cand nu ai un job, o meserie, zici ca esti consultant). Ma intreb, sincer, oare si acesti diletanti se lupta zilnic, ca noi, astia cu joburi, cu (buzzword-ul) FOMO <fear of missing out>?

Gratitude (gratitudine, in limba romana, cu intelesul de recunostinta, obligatie morala, etc). Da, da, da, toti facem un pas in fata si vorbim despre gratitudine, fiindca este un cuvant pe val, dar cati dintre noi chiar reusim sa dovedim mai mult decat sa vorbim? Un cuvant atat de special, divin, pus in gura tuturor, oricand, cu orice ocazie, despre orice – “poștit” (sic! 🙂 ar zice o amica – dar cand tragem linie, observam cat de putina gratitudine exista in lumea asta si cat de putin facem toti in acest sens! Cat despre connections, ce altceva?! – doar imi castig traiul in lumea business-ului, traind intr-un web de relationari de tip network; dar, important de spus ca acest network al meu este pretios nu pentru ca pot sa sun cam pe oricine (no kidding!) si mi se raspunde, ci pentru ca pot sa ii sun exact pe cei pe care ii respect pentru ceea ce fac si cum fac. Nu numarul conteaza, ci calitatea si afinitatea de viziune si comportament.

In branding, cuvintele sunt pretioase: cateodata au puterea sa creeze chiar ADN-ul de brand, cateodata sunt, in sine, promisiuni de pozitionare a brandului. In plus, narativele de brand, tratate profesional, pot sa faca minuni, desi foarte putine branduri trateaza <cuvantul> cu respectul cuvenit.

Anul care a trecut a fost foarte generos in oferta de cuvinte, expresii, si la pachet – buzzword-uri. Cu acestea din urma, recunosc, am o relatie speciala, fiindca imi activeaza intotdeauna alarma de BS.

In 2021, buzzwords-urile din technologie le-au depasit in intensitate si seductie pe cele din business. Cuvinte inventate, inspirate de scrieri distopice, din meme, de minti mai mult sau mai putin creative – precum cripto, blockchain, metaverse, NFT, AI, AR, web3.0, big data, deep tech, GTM, MVP, XaaS – adica “everything as a service” (no shit! – excuse my french) au atras si continua sa atraga nu numai atentia, dar si dispozitia de investitii in idei bine ambalate verbal! Acestea s-au alaturat celor existente deja, precum disruptiv, digitalizare, platforma, algoritm, cloud&co, superapps, unicorn, samd. A aparut, by the way, si <soonicorn> – simplu de decodificat ca potential unicorn, cum altfel?! Sincer, imi pare rau doar pentru distopianul <metaverse>  atat de frumos, de aspirational, si apropriat de cea mai toxica mutatie sociala a momentului – FB corporation.

Ati observat ca traim inconjurati zilele astea de foarte multa creativitate la nivel lingvistic? Chiar si ultima versiune DEX si-a permis cateva “extravagante” si insfarsit, iata, a acceptat si cuvantul “brand” (definit greșit ca “marca de produs”, dar asta e alta lupta, va mai dura, probabil, 20 ani). Cel putin il accepta, fiindca acum 20 de ani, la o conferinta in fata unui grup de ambasadori ai Romaniei si functionari al Ministerului de Externe, era sa fiu linsata pentru folosirea acestui cuvant.

Buzzword-ul de business a fost mult mai legat de realitate si chiar s-a intrecut pe el in “umanitate” – deh, timpuri pandemice: the great resignation este probabil vedeta anului si elefantul din camera fiecarui top manager; hybrid work este la al doilea an de dominatie si este here to stay, cum ar zice englezul; leverage, pivot, game changer, deepdive, bandwidth, agile, samd, sunt cele cu care ne jucam deja de cativa ani. Iata si unul gratios si intelept, oferit de japonezi, ca sa intre in limbajul de business international: <Ikigai> adica sa ai un scop, o motivatie, un sens in ceea ce faci, ca sa merite.

Imi amintesc cu placere de anii cand ne intrau in vocabular cateva cuvinte noi si expresii frumoase, aspirationale, de care ne bucuram ca niste copii: acum vreo 15 ani, intr-o vacanta in Toscana, o fetita ocoșa (regionalism din Ardeal, cu sensul de copil destept si vorbaret) care se juca la piscina cu un prieten, a rostit – cred ca de vreo suta de ori, in cele cateva zile de convietuire turistica, expresia “meravigliosa creatura” – cu referire la pisici, catelusi, gaini, ce mai era prin curtea hotelului din Toscana. (Ca urmare, Bella, laggoto-ul nostru, este alintata de noi cu „meravigliosa creatura”).

Mai putin <FOMO>, mai mult <ikigai> si multe <meravigliose creature> va doresc in acest 2022!

Si inca o data, ce pacat de metaverse!

Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
10 Ianuarie 2022

Posted on

Despre gender equality și puterea femeilor în business — o perspectivă, dupa 20 de ani de “businesswoman label”

Un speech susținut de Aneta Bogdan, la întâlnirea Club România din 25 februarie 2021

Club România a lansat invitația către un panel de femei care activează în politică, business și societatea civilă, de a discuta tema de mare actualitate a egalității de gen (gender equality), a puterii și succesului femeilor. Am fost una dintre invitate, și redau mai jos speech-ul pe care l-am susținut cu aceasta ocazie (de menționat ca speech-urile în Club România sunt restricționate la maximum 5 minute). 

Fac parte din prima generație de „femei de business” din România.

Activez în knowledge economy, și am reușit să construiesc o carieră capabilă să îmi aducă satisfacție reputațională, în domeniul atât de trend-setting al consultanței de branding. După 10 ani de „corporate citizen”, în anii ’90, am intrat în lumea eroică și provocatoare a antreprenoriatului, și sunt mândră de compania pe care am fondat-o împreună cu Kit Paul și Mihai Bogdan, Brandient, care operează în România, Europa de Est și Asia de Sud-Est, și este multi-premiată internațional și menționată cu respect în Rebrand Hall of Fame, alături de firme globale mult mai vechi și mai mari în domeniu

Continue reading “Despre gender equality și puterea femeilor în business — o perspectivă, dupa 20 de ani de “businesswoman label””
Posted on

Conversații colocviale și… mai puțin ortodoxe

L-am întâlnit pe Robert Katai acum 3 ani, la Cluj, cu ocazia unui speech pentru TEDx. Mi-a spus că este pasionat de marketing, că mi-a citit cartea și că l-a ajutat, că are un podcast și că își dorește să mă aibă ca invitat. L-am refuzat, din lipsă de timp, dar a fost perseverent și a tot revenit cu invitația, astfel că acum trei săptămâni, într-un weekend, am stat prietenește de vorbă despre ce se mai întâmplă azi prin marketing și branding.

A fost o discuție informală, cu garda jos, mai degrabă un small-talk de cafea, decât un interviu, astfel că anumite idei pe care le-am promptat trebuie luate cum grano salis, atâta timp cât nu au fost explicate și argumentate.

Una din marile insatisfacții pe care le trăim în Brandient este și aceea că am acumulat un imens bagaj de knowledge și experiență și că nu reușim — pur și simplu, nu reușim — să găsim timp și resurse ca să le împărtășim cu comunitatea profesională căreia îi aparținem.
 
Mai jos, câteva highlights din această conversație cu Robert.


Despre Marketing: 

  • Marketingul e una, generează activitate comercială, dacă vrei — o exacerbează, brandingul e alta — exacerbează relaționarea, și e plasă de siguranță pentru un marketing bun. Poți să fii loial unui brand și când ești într-o criză economică. 

 
Despre Pozitionare — teoriile oldschool vs. realitățile zilelor noastre:

  • Dacă ai o poziționare corectă, înseamnă că ai indicatorii de asociere, awareness, favorabilitate și loialitate, care te ajută să perpetuezi business-ul, crescându-l: vinzi cu preț mai bun, către mai mulți oameni, poți să extinzi gama ta de produse sub un brand, ș.a.m.d.

  • În teoria de marketing oldschool […] era mult loc (în orice piață) și toată lumea zicea “dacă ești primul — e bine! dacă esti lider — e bine!” (mda!). Acum, cu “primul“ și cu “lider” — e mai complicat: ești primul în primele 3 zile, după aceea vin ceilalți; și esti lider în anumite condiții, în anumite categorii, într-un anumit context.

  • Poziționarea oldschool era în speță despre (tactici de) marketing și comunicare de masă — advertising. Acum,ne-am pricopsit și cu Social Media — și, atenție, Social Media nu e cu poziționare! (by the way, atenție la hashtag-uri, care distrug poziționarile! — ele poziționează trendurile și movement-urile (nu brandurile).

  • … după marketingul fast-moving-consumer-goods-ului,  a venit economia serviciilor, iar de două-trei decade am intrat în economia knowledge-ului, a inovației, unde tehnologia a facut boom, ș.a.m.d. Cu ce ne confruntăm în plină economie a knowledge-ului? — cu post-truth era!

  • În marketingul de produs, era mai ușor să “speak differentiation” (prin poziționare). Dar când ești în marketingul serviciilor, în ceea ce poate un grup uman să livreze, atunci… trebuie să gândești “aliniere” — nu diferențiere! Aliniere: între resursele companiei, competențele umane ale companiei, avantajele competitive, produsele sau serviciile companiei — cu strategiile acesteia de dezvoltare.

  • … Alinierea se face prin identificare: gândește-te, spre exemplu, la serviciile de banking, retail, la experiența din brandurile digitale — (majoritatea brandurilor de acest fel) sunt, dacă îmi e îngăduit, cea mai interesantă (pseudo) contestare a poziționarii…

  • Brand Idea este un instrument foarte interesant de management, cu care poți să aliniezi comportamente organizaționale, strategii de marketing, strategii de comunicare. 

 
Despre brandurile digitale:

  • (Tot) discut cu Kit despre antipoziționare în brandurile digitale… Sunt câteva branduri care se ocupă, în mod special, cu distrugeri de poziționari — când ne îngrămădim toți, ca să fim vanduți “la kilogram” — să nu ne așteptăm ca faptul că ne aplaudă astăzi 582 de oameni ar înseamna vreo poziționare.

  • Noi le spunem… clienților — apropos de construcția de branduri prin mediul digital — să iasă și în mediul offline când construiesc brandul. Acolo este adevărul, acolo e esența, acolo ne funcționează nouă simțurile. În Social Media ne funcționează un comportament indus…

  • E o perioadă când am putea să chestionăm nu numai poziționarea, ci și alte concepte după care marketing-ul a funcționat în ultimele decade. 

 
Știi de fapt ce nu mai funcționează? Nu mai funcționează rețetele. Și de aceea e nevoie de oameni cu mintea frumoasă. E nevoie de oameni care pot să gândească contextual.
 
 
Pentru doritori, întreaga discuție poate fi ascultată în episodul dedicat din Katai Podcast.