Rar mi s-a evocat, în cei (azi-mâine) treizeci și cinci de ani petrecuți în lumea businessului local și internațional, metafora „singurătatea alergătorului de cursă lungă.”
Pentru simplul motiv că, în business, oricât de genial, de prost, de performant sau de loser ai fi ca lider, tot ești înconjurat de un grup de „susținători” puși la dispoziție de structura companiei, de acționari etc. În plus, leadershipul—deși „generat” individual—nu se aplică și nu are succes decât dacă este amplificat cu ajutorul unui grup uman care co-creează în jurul viziunii. Iar atunci când compania trece printr-o perioadă dramatică de change management, aceasta angajează suplimentar grupuri de consultanți, bancheri etc., care se pricep mai bine la una sau la alta.
Altfel spus, în business există întotdeauna un grup de deținători de interese care pun umărul la viziunea liderului (chiar dacă au agende diferite). Ah, și important de menționat: chiar și în aceste condiții, cu un lider care se poate sprijini pe resurse umane interne și externe, șansele de succes ale schimbării sunt destul de neoptimiste.
Mă uit la Ilie Bolojan—căci despre el vreau să vorbesc—un om pe care îl cunosc relativ bine, fiindcă ne-am intersectat de multe ori pentru binele orașului căruia acest om i-a dedicat douăzeci de ani din viață, cu rezultate remarcabile asupra calității vieții orădenilor; a tuturor orădenilor.
Bolojan, actualul prim-ministru al României, și-a asumat conștient responsabilitatea rezolvării uneia dintre, probabil, cele mai dramatice situații sociale și economice postcomuniste. Fără exagerări, contextul acestei „intervenții” conduse de Bolojan, alias Bolo, ne arată o societate aflată în diverse stadii de faliment economic și social, o națiune înșelată și deposedată de bunuri și capital timp de treizeci de ani, căreia i s-a indus o dependență de un grup incompetent și corupt (în care se regăsesc laolaltă politicieni social-democrați, liberali și de alte crezuri ipocrit-ideologice), un stat care funcționează cu o cultură a celebrării incompetenței și lipsei de responsabilitate, o națiune prinsă acum în seducția toxică a extremismului, nepregătită pentru un viitor mai tehnologic, dar și mai accentuat militar decât ni l-am închipuit, ș.a.m.d.
Bolojan are, evident, o echipă în jurul lui care, până acum, pare eficientă, competentă, dedicată—dar care, în raport cu societatea pe care încearcă să o repună pe un drum normal, ilustrează perfect singurătatea alergătorului de cursă lungă.
Să (mă) explic:
Bolojan—deși face parte dintr-un partid mare, deși conduce o coaliție de partide mari, deși o bună parte dintre cei cu mintea acasă pricep cam ce face acest om acum pentru noi (și ce nu face pentru el)—nu a avut la dispoziție resursele de timp și umane ca să creeze un plan de management al schimbării. Situația a fost, este, atât de eruptivă, încât omul a făcut un pas în față și a spus: „Fac eu, contați pe mine!” Nu a avut timp de lobby în interiorul partidului (poate că ar fi fost și inutil; PNL-iștii sunt și ei responsabili pentru această criză de incompetență și corupție). Nu a avut privilegiul timpului ca să se întâlnească cu reprezentanții societății și să proiecteze scenarii, să negocieze ș.a.m.d. Nu a avut o echipă solidă de inception, decât câțiva oameni de încredere care sunt, efectiv, engaged cu statura lui profesională și morală, precum și cu provocarea căreia trebuie să îi facă față. Nu are parteneri de încredere, ci niște bla-bla-iști care vomită cuvinte, pentru că oricum nu se pricep la altceva. Plus un președinte care se acomodează cu încetinitorul la noua poziție, cu agende încă neclare.
Așa că Bolo a luat-o the hard way („O să vă supăr, știu, dar vă rezolv!”, a zis el, ca la dentist).
Deciziile pe care le ia, asumate la nivel legal, sunt cruciale: asigură supraviețuirea societății în această etapă de criză „contabilă”—dar, în același timp, disrup valorile (ori mai degrabă nonvalorile) după care statul român a funcționat treizeci de ani și pun în discuție rolul clasei politice. Crede cineva că Bolo nu e un solitary runner? Cine îl susține, pe față, cu credință, măcar declarativ? Omul trebuie să amenințe cu demisia în fiecare zi în care câte un detractor îi pune bețe în roate.
Rar am asistat la o mai mare acțiune de critică neconstructivă, în care jurnaliști și „specialiști” de apă dulce nu se mai opresc din a comenta „contabilitatea” pe care trebuie să o rezolve Bolo, oferind tone de sfaturi și de certeală de pe margine. Plus ură! Oare cum rezistă? Nu știu dacă îl sfătuiește cineva (coaching)—cred că l-ar ajuta, deși, cunoscându-l, ha-ha, vă asigur că what you see is what you get—dar știu că omul este un stoic by the book, capabil de reziliență și de înțelepciune în relaționările umane, cum rar am întâlnit.
Honestly now, ați vrea să fiți în locul lui? Să vă înjure prietenii, concetățenii, colegii de partid, vecinii, profesorii, pensionarii, magistrații, sindicatele, oamenii din business, și să nu vă aplaude public decât CTP și Liiceanu? Cât de corect, uman, vi se pare acest lucru?
Să te simți singur într-un job despre care ești conștient că trebuie făcut, dar și că produce (sperăm—temporar) suferință pentru multe grupuri sociale. Deși încearcă, cu obstinație, să vireze înainte de prăpastie—cu prețul inevitabil al unui disconfort pentru toți călătorii—Bolo e văzut de mulți ca fiind responsabil pentru ceea ce ni se întâmplă rău acum, și nu ca un salvator. Și asta, poate, și pentru faptul că ignorăm—fiind înghesuiți de taxe și impozite noi, inflație, scandaluri peste scandaluri etc.—să vedem the big picture:
Este prima oară în istoria noastră modernă când—chiar dacă bombănind și prin sacrificii mai mici sau mai mari, care ne afectează pe toți—punem cu toții umărul la o schimbare vitală pentru progresul și bunăstarea noastră. Iar când vom reuși (pentru că eu încă sper), vom fi mai încrezători în noi înșine și mult mai pregătiți pentru ceea ce ne rezervă viitorul.
Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient