Întoarcerea înspre țară*

Mă văd în rândul celor care înțeleg pe ce lume trăim, și cu toată sinceritatea spun ca sunt tare îngrijorată de felul în care am ajuns să vedem lumea și relaționările dintre noi, in aceste zile. Poate că vârsta mă ajută să văd mai clar, sau dimpotrivă — continua așteptare a unui leader în fruntea acestei națiuni mă pune în situația (biblică) de a spune “poate ca a și venit dacă nu a mai venit”…

Fiindcă am avut șansa să lucrez proiecte pentru brandul Oradea, înainte ca Bolojan sa devină Președinte al Partidului Național Liberal și Prim Ministru al României, recunosc că l-am cunoscut, perceput, și apreciat ca un excelent manager de administrație publică, capabil să planifice, să organizeze și să găsească oportunități de finanțare pentru proiectele vitale care au schimbat destinul locului și au îmbunătățit calitatea vieții cetățenilor. Dacă mă întrebați cum îl descriam pe Bolojan în acele zile, vă răspundeam simplu că este managerul care rezolvă lucrurile, care “get things done“ cum zice englezu’, sau mai cool, mai eroic, “a man with a mission”. Astfel că atunci când a făcut un pas în față și a luat povara rezolvării situației catastrofale în care ne găseam în primăvara lui 2025, fără personal agenda – refuzând inclusiv să candideze la președinție (desi favorabilitatea brandului său depășea performanța celorlalți candidați), mi s-a părut o decizie logică, asumată prin capabilitățile și experiența unică a omului.

Asistând însă la ultima dramoletă generată de PSD și la valul de “unsolicited opinions” din toate părțile, care îi explică lui Bolojan unde a greșit, ce și cum trebuia să facă, șamd, – ca și cum acești “opinion leaders” (unii de bună credință, alții doar ca să își afirme “superioritatea” ) ar avea măcar o câtime din experiența si realizările lui — nu pot să nu observ o realitate care multora ne-a scăpat până acum. Si anume — profilul de leader al Prim Ministrului României: caracterul, curajul, reziliență, forța de a impune o schimbare responsabila. Un studiu recent (2025-2026) al McKinsey & Co, care definește liderii moderni din sectorul public, pare că îl descrie cu acuratețe chiar pe Ilie Bolojan: “public sector modern leaders are defined as agents of change … who bridge the gap between political ambition and operational execution, driven by character (considered the “golden thread”, particularly in stressful or high-stakes scenarios), courage, resilience, and assuming clear responsibilities for their actions …

Și asta este cheia cu care putem să ne deschidem un pic mințile — Bolojan este mult mai mult decât un manager excelent (inclusiv în situații de criză pentru națiune), el este un leader a cărui forță stă în caracterul său, în felul în care își răspunde întrebării “ce pot sa fac eu pentru țara mea?”. 

Întrebare care nu le tulbură somnul rațiunii domnilor si doamnelor PSD – care, btw, habar nu au cu cine au de-a face când vine vorba de Bolojan! — și care vor să folosească (pentru că pot!) avantajul numeric oferit de democrație ca să distrugă și ce n-au reușit până când i-a întrerupt Bolojan. Pe ei, în schimb, îi macină întrebarea opusă: “ce poate să mai facă țărișoara asta pentru mine?”.


* Titlul e inspirat tot de Ilie Bolojan 🙂


Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
26 Aprilie 2026

And just like that!

And just like that… în 2025, cred că m-am vindecat de FOMO, fear of missing out. O frică mai mare, însă, l-a înlocuit.

Trăitul ăsta pendular, în fiecare zi, de mai multe ori într-o zi, între adrenalina sentimentului de provocare intelectuală generată de world’s favorite topic: AI, pe de o parte, și zgura angoasei că un potențial conflict militar sau social poate să ne distrugă viețile, pe de altă parte, este mai mult decât disonanță cognitivă: este distress (suferință, dezolare, insecuritate, frică, etc). Cum am ajuns în acest punct, în care nu putem nici să ne bucurăm de AI, nici să ne speriem de AI, fiindcă avem o provocare mai mare de confruntat?!

O justificare ar fi, poate, pentru că lumea noastră este condusă azi de “împărați goi” ca in basmul lui Hans Christian Andersen, scris acum aproape 200 de ani. Și sute de milioane de oameni care îi susțin sunt orbi în fața goliciunii morale și etice, și mai ales a lipsei de umanitate a acestora! Alegem să îi catalogăm ca “autocrați”, dar uităm că trăim în secolul 21, când democrația este fundamentul funcționării societăților, iar pacea este un prerequisite pentru progresul societății, al tehnologiei, al medicinei, al educației, și asa mai departe. Care este mecanismul prin care o mare parte a umanității a devenit insensibilă la nulitatea calității umane a liderului politic?! Peter Drucker, dragul de el, profețea că în secolul 21, clasa politică va fi futilă. Uite că nu este! Clasa politică a supraviețuit și, dacă ne întrebăm — ce a creat? Răspunsul este — NIMIC. Sau, într-o notă sumbră: dezastru! 

Fac parte din generația care a trăit câțiva ani de tinerețe într-un mediu dictatorial și comunist, și care a intrat în maturitate cu o nevoie exacerbată de democrație socială și de pace. Nu îmi pot reconfigura acum propria mentalitate, după cum poftește un idiot sau altul, mai ales că nu ideologiile, nu libertatea, nu responsabilitatea, nu progresul îi motivează pe acești leaderi politici, ci pur și simplu puterea oferită de Big Money! Activând în business în ultimii 30 de ani, înțeleg perfect nevoia de egocentrism, de exacerbare a încrederii în noi înșine, pentru a reuși. Dar, din păcate, este așa o linie subțire între ceea ce ne ajută să credem în noi cu orice preț, versus egomania și aroganța pe care le vedem în full display în ziua de azi.

Viteza cu care se schimbă “realitatea” de la o zi la alta pune neîngăduit de multă presiune pe perspectivele judecății noastre, încât nu ne-au rămas la dispoziție decât două soluții: ne resemnăm și acceptăm că nu putem să controlăm prin voința noastră o schimbare relevantă, ci doar să ajutăm, pe ici pe colo, însă fără așteptări prea mari, devenind un fel de silent partners neimplicați în ‘managementul’ actelor și faptelor la care suntem expuși zilnic. Sau luptăm: intrăm în politică, fondăm ONG-uri care rezolvă ceea ce politicul ignoră (sau distruge), ieșim în stradă, facem revoluții. 

Aceasta stare de spirit personala, care nu îmi place deloc, îmi afectează și activitatea profesională: branding sui generis în timpuri tulburi social și militar? Foarte greu! Brandingul este un instrument de powering purpose, are nevoie de o fundație etică, de durată, de încredere, de un sens al optimismului și speranței, de comunități și de vitalitate. 

Exact ceea ce se străduiesc acum acești împărați goi să distrugă. FOMO era OK, zic eu. Fear of it happening, insa, nu e OK deloc.


Aneta Bogdan FCIM Managing Partner Brandient
8 Ianuarie 2026

Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Rar mi s-a evocat, în cei (azi-mâine) treizeci și cinci de ani petrecuți în lumea businessului local și internațional, metafora „singurătatea alergătorului de cursă lungă.”

Pentru simplul motiv că, în business, oricât de genial, de prost, de performant sau de loser ai fi ca lider, tot ești înconjurat de un grup de „susținători” puși la dispoziție de structura companiei, de acționari etc. În plus, leadershipul—deși „generat” individual—nu se aplică și nu are succes decât dacă este amplificat cu ajutorul unui grup uman care co-creează în jurul viziunii. Iar atunci când compania trece printr-o perioadă dramatică de change management, aceasta angajează suplimentar grupuri de consultanți, bancheri etc., care se pricep mai bine la una sau la alta.

Altfel spus, în business există întotdeauna un grup de deținători de interese care pun umărul la viziunea liderului (chiar dacă au agende diferite). Ah, și important de menționat: chiar și în aceste condiții, cu un lider care se poate sprijini pe resurse umane interne și externe, șansele de succes ale schimbării sunt destul de neoptimiste.

Mă uit la Ilie Bolojan—căci despre el vreau să vorbesc—un om pe care îl cunosc relativ bine, fiindcă ne-am intersectat de multe ori pentru binele orașului căruia acest om i-a dedicat douăzeci de ani din viață, cu rezultate remarcabile asupra calității vieții orădenilor; a tuturor orădenilor.

Bolojan, actualul prim-ministru al României, și-a asumat conștient responsabilitatea rezolvării uneia dintre, probabil, cele mai dramatice situații sociale și economice postcomuniste. Fără exagerări, contextul acestei „intervenții” conduse de Bolojan, alias Bolo, ne arată o societate aflată în diverse stadii de faliment economic și social, o națiune înșelată și deposedată de bunuri și capital timp de treizeci de ani, căreia i s-a indus o dependență de un grup incompetent și corupt (în care se regăsesc laolaltă politicieni social-democrați, liberali și de alte crezuri ipocrit-ideologice), un stat care funcționează cu o cultură a celebrării incompetenței și lipsei de responsabilitate, o națiune prinsă acum în seducția toxică a extremismului, nepregătită pentru un viitor mai tehnologic, dar și mai accentuat militar decât ni l-am închipuit, ș.a.m.d.

Bolojan are, evident, o echipă în jurul lui care, până acum, pare eficientă, competentă, dedicată—dar care, în raport cu societatea pe care încearcă să o repună pe un drum normal, ilustrează perfect singurătatea alergătorului de cursă lungă.

Să (mă) explic:

Bolojan—deși face parte dintr-un partid mare, deși conduce o coaliție de partide mari, deși o bună parte dintre cei cu mintea acasă pricep cam ce face acest om acum pentru noi (și ce nu face pentru el)—nu a avut la dispoziție resursele de timp și umane ca să creeze un plan de management al schimbării. Situația a fost, este, atât de eruptivă, încât omul a făcut un pas în față și a spus: „Fac eu, contați pe mine!” Nu a avut timp de lobby în interiorul partidului (poate că ar fi fost și inutil; PNL-iștii sunt și ei responsabili pentru această criză de incompetență și corupție). Nu a avut privilegiul timpului ca să se întâlnească cu reprezentanții societății și să proiecteze scenarii, să negocieze ș.a.m.d. Nu a avut o echipă solidă de inception, decât câțiva oameni de încredere care sunt, efectiv, engaged cu statura lui profesională și morală, precum și cu provocarea căreia trebuie să îi facă față. Nu are parteneri de încredere, ci niște bla-bla-iști care vomită cuvinte, pentru că oricum nu se pricep la altceva. Plus un președinte care se acomodează cu încetinitorul la noua poziție, cu agende încă neclare.

Așa că Bolo a luat-o the hard way („O să vă supăr, știu, dar vă rezolv!”, a zis el, ca la dentist).

Deciziile pe care le ia, asumate la nivel legal, sunt cruciale: asigură supraviețuirea societății în această etapă de criză „contabilă”—dar, în același timp, disrup valorile (ori mai degrabă nonvalorile) după care statul român a funcționat treizeci de ani și pun în discuție rolul clasei politice. Crede cineva că Bolo nu e un solitary runner? Cine îl susține, pe față, cu credință, măcar declarativ? Omul trebuie să amenințe cu demisia în fiecare zi în care câte un detractor îi pune bețe în roate.

Rar am asistat la o mai mare acțiune de critică neconstructivă, în care jurnaliști și „specialiști” de apă dulce nu se mai opresc din a comenta „contabilitatea” pe care trebuie să o rezolve Bolo, oferind tone de sfaturi și de certeală de pe margine. Plus ură! Oare cum rezistă? Nu știu dacă îl sfătuiește cineva (coaching)—cred că l-ar ajuta, deși, cunoscându-l, ha-ha, vă asigur că what you see is what you get—dar știu că omul este un stoic by the book, capabil de reziliență și de înțelepciune în relaționările umane, cum rar am întâlnit.

Honestly now, ați vrea să fiți în locul lui? Să vă înjure prietenii, concetățenii, colegii de partid, vecinii, profesorii, pensionarii, magistrații, sindicatele, oamenii din business, și să nu vă aplaude public decât CTP și Liiceanu? Cât de corect, uman, vi se pare acest lucru?

Să te simți singur într-un job despre care ești conștient că trebuie făcut, dar și că produce (sperăm—temporar) suferință pentru multe grupuri sociale. Deși încearcă, cu obstinație, să vireze înainte de prăpastie—cu prețul inevitabil al unui disconfort pentru toți călătorii—Bolo e văzut de mulți ca fiind responsabil pentru ceea ce ni se întâmplă rău acum, și nu ca un salvator. Și asta, poate, și pentru faptul că ignorăm—fiind înghesuiți de taxe și impozite noi, inflație, scandaluri peste scandaluri etc.—să vedem the big picture:

Este prima oară în istoria noastră modernă când—chiar dacă bombănind și prin sacrificii mai mici sau mai mari, care ne afectează pe toți—punem cu toții umărul la o schimbare vitală pentru progresul și bunăstarea noastră. Iar când vom reuși (pentru că eu încă sper), vom fi mai încrezători în noi înșine și mult mai pregătiți pentru ceea ce ne rezervă viitorul.


Aneta Bogdan, FCIM, Managing Partner Brandient

Colaj 2018

2018, incadrat in seria ultimilor 2 ani,

inceput cu pesimism — din cauza contextului politic local — si terminat in frustrare si furie (nu sunt deloc un fan al resemnarii!) din cauza aceluiasi context politic, 2018 a fost o amestecatura — mai elegant spus, un colaj, o colectie de experiente, realizari, esecuri, bucurii, stangacii, enervari, revelatii, prostii si prostioare, victorii (mici!), confuzii, indoieli, fantasme, samd; oricum, in mod cert — nimic fluid, nimic inchegat, lipsa unui intreg la care sa fi pus umarul, despre care sa poti spune ceva remarcabil. Un an minor (ca sa ramanem eleganti in exprimare)!

Desi:

  • Am reusit primul nostru proiect mare in Singapore — Geneco, pe care in sfarsit il putem vedea pe strazile de acolo, dupa ce a fost si premiat international –,
  • Editia internationala Branding on the Eastern Front este pe Amazon si pe raftul de ‘branding’ din librariile Kinokuniya Singapore,
  • Am livrat doua proiecte foarte mari, aici in Romania, pe care clientii le vor lansa in 2019 — in utilitati si FMCG,
  • I-am ajutat pro-bono pe unii dintre cei care ne ajuta sa avem o societate mai buna — Daruieste Viata si RO+ (PLUS),
  • Am lansat noua identitate a Echipei Nationale de Fotbal — probabil singurul nostru logo adorat prin sarut de cei care-l poarta,
  • Ne-am ocupat ca de obicei de o parte dintre clientii nostri strategici — Transavia, Dedeman, Delaco, QFort, BT, Heineken, Budureasca, Angst etc,
  • Brandingul de angajator a mai urcat niste trepte in topul serviciilor cerute de clienti in zilele astea,
  • Am iesit cu totii in piata Victoriei, seara si in weekend-uri, si “am pus tara la cale” la nesfarsit (desi acesta este, poate, singurul build-up al anului!),
  • Ne-au plecat oameni in care am investit mult, si exact cand ne asteptam sa inceapa un “return on investment”,
  • Am angajat oameni noi foarte buni, si avem acum probabil the best team ever, inclusv doi Managing Directors (in Bucuresti si Singapore),
  • Ne-am mutat intr-un nou sediu, dupa 10 ani de vietuire intr-una dintre cele mai frumoase case interbelice din Bucuresti,
  • Cip a implinit 10 ani in companie si este primul angajat care va beneficia de ‘free summer Fridays’ si vacante platite pentru inspiratie (Kit zice ca si el are dreptul, si militeaza acum pentru un tratatment egal intre antreprenor si angajat :),
  • La sfarsitul acestui an am inceput un proiect impreuna cu curajoasa echipa a primarului Bolojan din Oradea, care — daca va reusi, speram sa readuca credinta in valoarea reala a brandingului de destinatie,
  • Avem doi client strategici care in decembrie ne-au povestit despre planurile lor pentru 2019 — si ne-au dat astfel speranta ca in tara asta nu mor caii cand vor cainii,
  • Am ratat un proiect mare in care, in mod atat de neasteptat, o echipa de romani se straduieste — prin nestiinta si umoare personala, sa distruga un brand romanesc,
  • Am fost concediati de un român pe motiv ca suntem români (“noi suntem acum o firma internatională, nu putem lucra cu o firma romaneasca de branding” — wow!!!!!),
  • Am pierdut pitch-uri de oferta in Asia fiindca nu am fost acolo cand clientul a cerut sa ne vedem, desi am calatorit iar prea mult si resimtim tot mai mult povara acestui comportament de calator peste oceane,
  • Ne-am despartit amiabil de oameni care ne-au tratat neamiabil, am pariat pe proiecte care ne-au consumat timpul, dar nu au iesit, am fost (prea?) toleranti in fata ciudățeniilor unor parteneri si, ca de obicei — prea idealisti (asta, insa, ne tine in viata!)…

Hm, daca stiu ceva sigur despre mine, Kit, Mihai si echipa pe care o conducem, este ca nu suntem oameni care se sperie prea usor — mai degraba ne comportam ca un task force, decat ca o companie, si dupa atata aventura si pionierat si incercari, pot spune ca suntem sever superdotati cu ambitie, putere de munca, disciplina si optimism. Am ales in viata asta, la maturitate, sa credem ca putem sa facem, ca putem sa schimbam, ca putem sa traim in Romania, cum vrem noi, nu cum ni se impune de catre niste infractori.

Si totusi, …

gandul asta pervers, revine mereu, in ultimul timp, la inceputul fiecarui an nou: oare nu cumva Romania ma impiedica sa devin omul care doresc sa devin, odata cu trecerea mea prin viata? Oare nu cumva Romania imi impiedica firma pe care am construit-o atat de greu si de pasional, sa devina ceea merita, dupa 17 ani de rock’n roll estic?!

Aneta Bogdan

Business Success Stories for the EU-Singapore Free Trade Agreement

“Singapore is the most important market in Asia for branding & consulting and creative services, together with Hong Kong. It is a hub for Southeast Asia, it is English-speaking, cosmopolitan and easy to access. The EU-Singapore trade agreement encourages more EU companies to expand their services to Asia, and this would only increase the opportunities for a business like ours”.

—Aneta Bogdan

Continue reading “Business Success Stories for the EU-Singapore Free Trade Agreement”

Hahaha!!! “Life is a tale told by an idiot”

Cum altfel (decat râzând) să ne despărțim de 2017?

Să vedem:

Se pare că industria din care face parte Brandient se “reinventează” — marile grupuri de servicii de comunicare fie comasează companiile specializate (vezi comunicatul WPP “Brand Union, The Partners, Lambie-Nairn, Addison Group and VBAT to combine”), fie pur si simplu își inchid filialele (legendara MetaDesign tocmai a anuntat inchiderea a 3 filiale în Europa si SUA); în timp ce marile grupuri devin pe zi ce trece tot mai unfit cu timpurile, companiile mici de design si brand innovation sunt, mai nou, curtate de marile consultanțe de business și fonduri de investiții (înțeleg ratiunea economica, dar mor de curiozitate să vad cum ar putea să funcționeze împreuna).

Continue reading “Hahaha!!! “Life is a tale told by an idiot””

Este pregatita clasa profesionala romaneasca a comunicatorilor pentru a face fata noului context social si economic?

Despre nevoia de repozitionare prin knowledge a breslei comunicatorilor

Au trecut mai bine de doua decenii si jumatate de cand Romania s-a despartit de comunism, intrand — nu direct in capitalism, ci intr-o continua, parca nesfarsita stare de tranzitie, denumita academic “societate transformativa” (transformative society). Economic vorbind, ca mai toate tarile din Estul post comunist al Europei, Romania a savurat o crestere exacerbata a cererii de “orice” — de la bunuri de consum si servicii bancare, de tehnologie, de retail, farmaceutice – la idei si aspiratii, si astfel si-a atras un statut de tara emergenta, cu efectele bune, si mai putin bune, ale emergentei generate de boom-ul in consum. Continue reading “Este pregatita clasa profesionala romaneasca a comunicatorilor pentru a face fata noului context social si economic?”

Wally Olins: a tribute from the Eastern front

Along with Wally Olins, an era in branding is gone — a golden era, when brands had guts, vision, authenticity and loyal fans. However, he left us with all his learning and the blueprint for the future. It’s not for nothing that his last book is titled “Brand New: The Shape of Brands to Come”.

He always seemed to know the future, and was happy to share it with everybody. But, unlike the prophets of old, he didn’t speak in riddles, but in plain English. So plain that some people told me after his first conference in Bucharest in 2003: “What’s the big fuss about Wally? All that he said, wealready knew.” Sweet innocence! — only two hours of Wally were enough to sweep away their previous confusion and ignorance, just like an injection with branding truth serum. His congenial approach encouraged even his most unconditional admirers to take his greatness for granted: “he will always be here, we can always ask Wally about it”. Sadly, not anymore. But we still have his books, over which he confessed going through twenty times, back and forth, before publishing: “the first draft was twice as thick, and finally it got thinner”. In the process he also avoided the occult, esoteric jargon so exhausted by the lesser gifted in the industry.

Continue reading “Wally Olins: a tribute from the Eastern front”

Brand, casa regala, Romania

In toamna lui 2003, Wally Olins venea la Bucuresti, pentru a sustine prima conferinta dedicata brandingului de natiune. L-am intampinat la aeroport, impreuna cu asiciatii mei si dupa imbratisarile de rigoare, Wally – care punea pentru prima oara piciorul pe pamant romanesc – a intrebat: ‘So, what’s new with the Romanian Royal Family?’

Am fost luati prin surprindere atat de tare, ca ne-am abtinut greu sa nu scapam un ‘I beg your pardon?!”. Si fiindca chiar nu am stiut ce sa-i raspundem, mai mult decat ‘We believe they are well, thank you for asking’, atunci, Wally – istoric ca educatie si profesor la Oxford, s-a simtit dator sa ne predea intr-o lectie scurta si coplesitoare  cateva invataturi de baza despre regalitatea romaneasca, inclusiv amanunte inedite despre legatura romantica a printesei Margareta cu fostul prim ministru al Marii Britanii – Gordon Brown, pe cand erau studenti la Edinburgh University☺. Intr-un fel, Wally pasea prima oara pe pamantul romanesc cu foarte putine certitudini, si una dintre ele era, fara indoiala, Familia regala romaneasca inrudita cu Familia regala britanica.

Continue reading “Brand, casa regala, Romania”

Brand, Royal House, Romania

In the fall of 2003 Wally Olins came to Bucharest to deliver his speech for the first conference dedicated to nation branding. I welcomed him at the airport together with my partners and during the first minutes of our conversation, Wally—who was setting foot for the first time on Romanian land—asked us: ”So, what’s new with the Romanian Royal Family?”

We were so astounded by his question, that we hardly refrained from replying ”I beg your pardon?!” Not knowing how else to tackle this question, we simply responded We believe they are well, thank you for asking at which point Wally Olins—professor of History at Oxford University—felt compelled to teach us some short yet overwhelming facts about the Romanian Royalty, including some undisclosed details of the romantic liaison between HRH Princess Margaret and former prime minister of Great Britain, Gordon Brown, while students at the University of Edinburgh.

Continue reading “Brand, Royal House, Romania”