Ideea de bază a conceptului de economics este raritatea, insuficiența, limitarea resurselor: cine are acces la resursele cele mai valoroase, are cele mai bune șanse de reușită. Teoriile moderne ale managementului, cele care fac referire la avantajul competitiv, au la bază aceleași concepte de resurse, capabilități și competențe.
Vă întreb, oare ce resurse mai valoroase decât inteligența, talentul, expertiza, reputația cunoașteți pe lumea asta? Petrolul, cumva? Aurul? Banii? Terenurile? Da, și ele, dar într-o muuuuult mai mică măsură decât resursele umane de talent și de knowledge. La bani egali, la petrol egal, la aur egal, resursa umană face diferența.
În plină maturitate a demonstrației globale că ceea ce face cu adevărat diferența este resursa umană (vezi, spre exemplu, industriile din new economy, din tehnologie și felul în care google sau youtube au surclasat valoric businessuri mamut care au acumulat valoare în 80 de ani și felul în care vânătoarea de oameni pentru anumite poziții din orice fel de businessuri s-a transformat într-un key succes factor), statul român vine ca un autist și ne propune un nou model: cel al avantajului competitiv bazat nu pe competențe, capabilități și resurse, ci pe incompetență și iresponsabilitate, pe relaționări clientelare (atenție, nu despre networkingul capitalist vorbim aici), cel al corupției ca regulă și nu ca excepție. Practic, asistăm în ultima vreme, în orice industrie am lucra, la o metastază a corupției și la amenințarea uneia dintre legile vitale ale capitalismului: șansa la competiție egală. Iar asta vine la pachet cu reducerea șanselor de a crea prosperitate pentru „businessul România” și de a crea mult trâmbițatul stat modern.
Acum opt ani, când am plecat din lumea top managementului corporatist și am intrat în antreprenoriatul serviciilor profesionale de consultanță, aveam deja un bagaj impresionant de knowledge, bazat pe o experiență relevantă, și mă puteam baza pe un networking clădit cu o atenție obsesivă la reputația mea profesională și umană. și spun cu sinceritate că până cu puțin timp în urmă, am crezut că România este locul potrivit pentru mine, datorită imenselor oportunități antreprenoriale de a deschide noi domenii, de a face specializare și de a construi lucruri unice, de la fundament. Ceea ce scriu acum nu are legătură cu criza mondială care îmi afectează afacerea de mai bine de un an de zile. Criza economică ne afectează pe toți și va trece, dar, după asta, ceilalți vor reîncepe să alerge, în timp ce noi ne vom trezi într-o mlaștină.
Mi-e pentru prima oară teamă că ceea ce am construit în 18 ani de muncă asiduă, seriozitate, lipsă a compromisului, aspirație (the hard way, cum ar zice americanul) nu contează la fel de mult precum capacitatea de a fi corupt. Mi-e teamă că a fi cu adevărat excepțional în ceea ce faci a început să conteze mai puțin decât a fi capabil să faci compromisuri în etica afacerii tale. Mi-e teamă că certitudinea pe care mi-am construit cariera (și viata, într-un fel) nu mai este un avantaj competitiv în aceste locuri, ci un handicap. Mi-e teamă că acel set unic de capabilități și competențe personale pe care cu atâta efort și speranță le-am cultivat, atât în ceea ce mă privește, cât și în ceea ce îi privește pe oamenii cu care am lucrat și lucrez, și care m-a ajutat să construiesc cel mai bun avantaj competitv pentru mine și afacerea pe care o conduc, nu mai are puterea să atragă succesul și prosperitatea. și, ca să fiu foarte onestă până la capăt, nu aș vrea să credeți că sunt chiar o „garofiță” în business. Mă consider un om puternic și capabil să înțeleagă și să acționeze pentru binele businessului, dar în limitele eticii și ale moralității. Am reușit, astfel, să construiesc o companie care a deschis o nișă în piața serviciilor profesionale de comunicare și care este leaderul acestei piețe și se mândrește cu unele dintre cele mai puternice branduri autohtone în portofoliu.
Suntem oameni liberi pentru că avem libertatea de a gândi, de a decide, iar deciziile pe care le luăm au impact direct în viața noastră. Ce ne facem însă atunci când nu aceste decizii personale, bazate pe cunoștințe, talent, acumulare, viziune sunt cele care contează, ci altele, gândite de alți oameni, care ne „aranjează”, prin puterea pe care o au, succesul sau insuccesul, ușurința sau dificultatea de a izbândi? Ce ne facem când alții decid pentru noi? Nu ne mai simțim și nu mai funcționăm ca oameni liberi. Fiindcă nu mai credem că noi, fiecare dintre noi, putem schimba destinul, viitorul șansa etc.
Mă gândesc la cei tineri, care pășesc în viață cu atâta speranță și atâta energie pozitivă. Oare ce înțeleg ei din toate aceste întâmplări? Am în echipa Brandient și câțiva – puțini, e drept – oameni sub 30 de ani (sunt însă destul de maturi, atâta timp cât fiecare are cel puțin 6-8 ani de activitate). Sunt foarte inteligenți, talentați și sensibili la ceea ce îi înconjoară: nu-i pot păcăli; nu le mai pot „vinde” speranța că viața lor, cariera lor, competențele lor sunt cele care fac diferența. Unul dintre ei m-a întrebat, tragicomic, la petrecerea de Crăciun: „și la ce îți folosește reputația ta în țara asta, Aneta?” Cinic, pentru cineva sub 30 de ani, nu-i așa? Trist pentru politicienii care conduc țara și care vorbesc ca morile stricate despre tineretul patriei, în timp ce îi aduc în această ipostază pe cei mai buni, pe cei mai talentați dintre tineri.
Prosperitatea națională trebuie creată; nu este inclusă în ADN-ul resurselor naționale ale unei țări. Depinde de capacitatea națiunii respective de a crea, de a evolua, de a inova. În timp ce economia globală își pune problema comportamentului economic (behavioural economics), adică aduce în discuție și consecințele acțiunilor economice, nu numai intențiile și procesele, România reușește să se întoarca în timp, spre comunism, ignorând regulile de creare a prosperității naționale, prin nerespectarea șanselor egale de competiție și prin disprețul pentru avantajul competitiv bazat pe resurse, competențe, capabilități. Probabil că acesta este ultimul moment când fiecare dintre noi poate să facă ceva, fiindcă a fi cinstit și excepțional nu mai e de ajuns. Probabil că va trebui să începem să milităm pentru ceea ce credem și împotriva a ceea ce disprețuim.
Aneta Bogdan, FCIM, Chartered Marketer
Managing Partner Brandient